Pisicile și vrăjitoarele în Evul Mediu.

Într-o epocă în care lumina rațiunii abia pâlpâia sub povara fricii, o ființă tăcută și grațioasă avea să devină țap ispășitor pentru nenorocirile lumii. Pisicile, venerate odinioară în Egipt și respectate în gospodăriile europene, au fost condamnate în Evul Mediu ca simboluri ale diavolului.

Vezi și: Pisica pe timpul faraonilor

Atunci când ciuma a lovit, ele au fost ucise alături de femeile care le iubeau, acelea care fără să știe țineau moartea departe de sate. Povestea lor rămâne una a neînțelegerii, a fricii și a inocenței pierdute sub greutatea ignoranței umane.

În vremea când frica era lege

În Europa secolului al XIV-lea, aerul mirosea a fum și a moarte. Clopotele băteau zi și noapte, anunțând pierderi fără sfârșit. Ciuma neagră, adusă din Orient pe vasele comerciale, a lovit continentul cu o forță nemaiîntâlnită, ucigând în câțiva ani o treime din populația Europei.
Oamenii nu înțelegeau ce se întâmplă. Nu exista medicină modernă, nu se știa nimic despre bacterii sau purici. Boala era privită ca o pedeapsă divină, iar cei care nu se îmbolnăveau erau priviți cu suspiciune.

Printre acești „suspecți” se aflau femeile care trăiau singure și aveau pisici. Într-o vreme când necunoscutul era sinonim cu răul, o pisică neagră era suficientă pentru a stârni frica unui sat întreg.

Ciuma și dușmanul nevăzut

Adevărata cauză a molimei era o bacterie, Yersinia pestis, transmisă de purici care trăiau pe rozătoare, în special pe șobolani.
Pisicile, fiind prădători naturali ai rozătoarelor, limitau răspândirea bolii. Casele în care trăiau pisici erau, fără să știe nimeni, mai puțin expuse infecției.

Dar Evul Mediu nu era o epocă a rațiunii, ci a simbolurilor. Pisica, cu ochii care luceau în întuneric și mersul ei tăcut, era considerată o ființă necurată. În predicile vremii se spunea că diavolul însuși se putea întrupa sub formă de pisică neagră.

Cronicile medievale menționează că în anul 1233, papa Grigore al IX-lea a emis o bulă papală, Vox in Rama, în care pisica neagră era asociată cu ritualurile satanice. Această decizie a contribuit masiv la persecutarea felinelor pe întreg continentul.

Rugurile fricii

Pe măsură ce boala se răspândea, teama s-a transformat în isterie. Mii de femei acuzate de vrăjitorie au fost arestate, torturate și arse pe rug, iar pisicile lor au fost ucise alături de ele.
O simplă legătură de afecțiune între o femeie și animalul ei era văzută ca un pact demonic. În ochii mulțimii, pisica devenea dovada colaborării cu forțele întunericului.

Paradoxal, distrugerea pisicilor nu a făcut decât să agraveze situația. Odată cu dispariția lor, rozătoarele s-au înmulțit necontrolat, iar ciuma s-a răspândit și mai repede.
Istoricii consideră astăzi că această prigoană împotriva pisicilor a contribuit indirect la prelungirea și extinderea epidemiei în multe regiuni europene.

Pisica, oglinda unei lumi care se teme de libertate

Pisica nu a fost doar o victimă a superstiției, ci și un simbol al independenței și misterului. Spre deosebire de câine, supus și loial, pisica își păstra libertatea. Nu putea fi dresată ușor, nu răspundea la chemare și nu accepta controlul.

Această natură liberă o făcea suspectă într-o societate dominată de dogme, în care femeia ideală era ascultătoare și tăcută.

Astfel, pisica a devenit o proiecție a fricii colective, a instinctului, a necunoscutului, a libertății care nu se supune. Femeile care o iubeau și o îngrijeau au fost acuzate că împărtășesc aceleași trăsături: neascultare, inteligență, individualism.
Iar în Evul Mediu, aceste calități puteau fi fatale.

Lecția istoriei

Abia în secolele următoare, odată cu renașterea științei și apariția igienei moderne, s-a înțeles că pisicile nu erau instrumente ale răului, ci apărători tăcuți ai omului.
În marile orașe europene, populațiile de pisici au fost reintroduse pentru a controla rozătoarele, iar imaginea lor s-a schimbat treptat. De la „demon al întunericului”, pisica a redevenit un companion respectat.

Privind înapoi, se vede clar ironia istoriei: o specie persecutată din superstiție a fost, de fapt, un aliat esențial în lupta cu una dintre cele mai cumplite pandemii din istorie.

Pisicile și ”vrăjitoarele”

Astăzi, pisica neagră încă poartă stigmatul acelor vremuri. Superstițiile persistă, iar în unele culturi, prezența ei e privită cu teamă. Totuși, pentru cei care cunosc povestea adevărată, pisica este un simbol al rezistenței, al misterului și al curajului de a fi neînțeles.

Citește și: 13 Curiozități despre pisicile negre

Fiecare pisică care toarce lângă o lampă aprinsă în noapte este, poate, o amintire vie a celor arse pe rug. Acel tors liniștit poartă în el ecoul unei istorii crude, dar și lecția unei lumi care a învățat prea târziu că frica și ignoranța ucid mai sigur decât orice boală.